de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european. A cultivat Stéphane Mallarmé,o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate și forță sugestivă.
După-amiaza unui faun
Eclogă. Faunul:
Le-aş vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh
Topit de somn. O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,
Morman de noapte veche, sfârşeşte-ntr-un conubiu
De crengi subţiri ce, ele, crâng însuşi, spun că eu
Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu
Exsangua greşală a rozelor în floare.
Să cugetăm... acelea de care-ngaimi, sunt, oare,
Aievea, sau fantasma dorinţe în desfrâu!
Himere curg, biet faun, cum un albastru râu
Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,
Cea veşnic suspinândă, spui tu că-i însăşi unda,
În lâna ta, a zilei văratice? Nici gând!
În leşinatul aer stătut şi alungând
Răcoarea matinală, de-i ţine piept, nu-i apă
Pe care, -n murmur, naiul meu vrednic să n-o-ncapă,
Prin tufe revărsând-o-n acorduri; nici alt vânt,
'Nainte ca-n aceste ţevi, două, să-l avânt
Iar el să-şi schimbe-n ploaie aridă claru-i sunet,
Decât, la zarea unde nu mişcă nor, nici tunet,
Învederat, factice şi prea-senin, acest
Inspiratoriu suflu, redevenit celest.
O, ţărmi siculi de mlaştini placide, cât vă pradă,
La-ntrecere cu vara, erotica-mi paradă,
Tacit, sub scânteinde petale, POVESTIŢI
"Că eu tăiam seci lujeri de trestie, -nvestiţi
Cu har: când, printr-un aur de albăstrii verzişuri
Fântânilor lungi viţe-nchinându-le, -n desişuri,
Tresar ovine alburi, la ceas când nu mai pasc:
Şi că, -n preludiul unde, lin, fluierele nasc,
Nu lebede, naiade! se 'nalţă ori defluă
În ape."
Totul arde-n roşcata oră fluă,
Nedând pe faţă arta prin care anula
O prea dorită nuntă, de cel voind un la:
Putea-voi, oare, singur, atunci, şi drept, să intru
În antică lumină şi, prin fervori ca dintru
'Nceput, să fiu, ingenui crini! unul dintre voi.
Nu, dulce, mai-nimicul pe care buze moi
Ni-l susură, sărutul perfidelor aceste,
Dar pieptu-mi care, fără vreo plagă s-o ateste,
Ascunde, -augustă, urma cutărui dinte cast;
Ei bine! Fie-i sfetnic de taină stuful vast
Şi geamăn, cel pe care întru azur se cîntă:
Ce, luând ardoarea feţei asupră-i, se încântă
Că frumuseţea, într-un lung solo, am putea
S-o amăgim, pe-aceea din jur, ca, astfel, ea
Cu melodia noastră credulă să se-ncurce;
Iar precât poate-amorul în modulări să urce,
Că face-vom ca visul firesc de umăr lis
Ori coapsă-ntrevăzută de ochiul meu închis,
Într-un prelung, apatic, van murmur a se stinge.
În aşteptare-mi, cată, fugarnică Syringe,
Nai veşted, ca în floare, din nou, să dai pe lac!
Despre zeiţe, mândru de larma-mi, n-o să tac;
Şi făr' de cingătoare, -n icoane prea-fidele,
Lăsa-voi umbra, încă, a multora din ele:
Din struguri, când, aşijderi, tot soarele l-am scurs
Şi ca să-i dau părerii de rău un mai bun curs,
Râzând, ridic ciorchinii goliţi la dunga verii
Şi, lacom de beţie, până-n târziul serii,
Suflând în piei strălimpezi, privesc prin ele, -n piez.
O, nimfe, să mai umplem vagi AMINTIRI, de miez.
"Din trestii, dând în lături prea multele lor pleoape,
Ocheam spinări divine stingându-şi setea-n ape,
Cu strigăte grozave subt păduratic cer,
Cât păru, -n îmbăierea-ii, pierea, o, giuvaer,
În reci fiori şi sclipăt de nestemate-n rouă!
Purced; când, jos, (răpuse de boala de-a fi două)
Le văd cum, adormite-ntre galeşele lor
Cutezătoare braţe, se-nlănţuie cu dor;
Le-nhaţ, întrepătrunse cum sunt, şi, -n zbor, la rugii
Sleindu-şi, pe neplacul frivolelor refugii
De umbră, -ntreg parfumul în soarele-n declin,
Ca jocul să ne fie de spuza zilei plin."
Mi-eşti dragă, ah, mânie-a fecioarelor, savoare
Sălbatică a sacrei poveri ce, goală, -n soare,
Îi scapă gurii mele fierbinţi; zvâcneşte cum
Un fulger! carnea-n spaima ei tainică, acum:
Din pieptul prea-sfioasei la glezna celei rele,
De care o candoare se pierde, ude, ele,
De lacrimi şui sau aburi ce mai voios preling.
"Păcatu-mi e că, vesel viclene frici să-nving,
Am vrut să se dezbine ceea ce zeii, -n buna
Lor voie, guri şi plete, pofteau să fie una:
Că nu dau să-mi înăbuş un aprig râs născând
În tainiţa ferice a uneia (pe când
Abia de-o ţin de-un deget, pentru ca ea să-şi scalde,
Palori de fulg în roşul surorii ei mai calde,
Pe cealaltă, naivă şi fără eritem:)
Când, vai, din braţe-nvinse ca de un rău extrem,
Mi se şi smulg, ingrate de-a pururi şi de stâncă
La biet suspinu-mi care mă mai îmbată încă."
Atâta rău! Plăcere, cu altele voi bea,
Doar să-şi înnoade coama-n, cornută, fruntea mea:
Că, purpuriu de coaptă, alean al meu, ştii bine,
Nu-i rodie să nu crape în zumzet de albine;
Şi-ndrăgostitul sânge, de cine-l vrea, un roi
Hrăneşte, al dorinţei fără sfârşit, în noi.
La ora-n care aur scrumit e crîngu-n zare,
Serbarea se-nteţeşte în stinsele frunzare:
O, Etna! ale tale, ce vechea-ţi lavă laşi
S-o calce zâna Vineri, cea cu ingenui paşi,
Când, trist, un somn detună iar flama e-n eclipsă.
A mea-i regină! Certă, osânda?... Sau că, -n lipsă,
În suflet, de cuvinte şi cu un prea greu trup
Dospind în pacea lungii amiezi, şi ca să-mi rup
Din gânduri sacrilegiul: nu-mi mai rămâne mie
Decât să zac în setea nisipului. Şi fie
Ca viniferul astru să-l simt, pe gât, curgând!
Adio, cuplu! Umbră am să te văd, curând.
Le-aş vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh
Topit de somn. O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,
Morman de noapte veche, sfârşeşte-ntr-un conubiu
De crengi subţiri ce, ele, crâng însuşi, spun că eu
Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu
Exsangua greşală a rozelor în floare.
Să cugetăm... acelea de care-ngaimi, sunt, oare,
Aievea, sau fantasma dorinţe în desfrâu!
Himere curg, biet faun, cum un albastru râu
Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,
Cea veşnic suspinândă, spui tu că-i însăşi unda,
În lâna ta, a zilei văratice? Nici gând!
În leşinatul aer stătut şi alungând
Răcoarea matinală, de-i ţine piept, nu-i apă
Pe care, -n murmur, naiul meu vrednic să n-o-ncapă,
Prin tufe revărsând-o-n acorduri; nici alt vânt,
'Nainte ca-n aceste ţevi, două, să-l avânt
Iar el să-şi schimbe-n ploaie aridă claru-i sunet,
Decât, la zarea unde nu mişcă nor, nici tunet,
Învederat, factice şi prea-senin, acest
Inspiratoriu suflu, redevenit celest.
O, ţărmi siculi de mlaştini placide, cât vă pradă,
La-ntrecere cu vara, erotica-mi paradă,
Tacit, sub scânteinde petale, POVESTIŢI
"Că eu tăiam seci lujeri de trestie, -nvestiţi
Cu har: când, printr-un aur de albăstrii verzişuri
Fântânilor lungi viţe-nchinându-le, -n desişuri,
Tresar ovine alburi, la ceas când nu mai pasc:
Şi că, -n preludiul unde, lin, fluierele nasc,
Nu lebede, naiade! se 'nalţă ori defluă
În ape."
Totul arde-n roşcata oră fluă,
Nedând pe faţă arta prin care anula
O prea dorită nuntă, de cel voind un la:
Putea-voi, oare, singur, atunci, şi drept, să intru
În antică lumină şi, prin fervori ca dintru
'Nceput, să fiu, ingenui crini! unul dintre voi.
Nu, dulce, mai-nimicul pe care buze moi
Ni-l susură, sărutul perfidelor aceste,
Dar pieptu-mi care, fără vreo plagă s-o ateste,
Ascunde, -augustă, urma cutărui dinte cast;
Ei bine! Fie-i sfetnic de taină stuful vast
Şi geamăn, cel pe care întru azur se cîntă:
Ce, luând ardoarea feţei asupră-i, se încântă
Că frumuseţea, într-un lung solo, am putea
S-o amăgim, pe-aceea din jur, ca, astfel, ea
Cu melodia noastră credulă să se-ncurce;
Iar precât poate-amorul în modulări să urce,
Că face-vom ca visul firesc de umăr lis
Ori coapsă-ntrevăzută de ochiul meu închis,
Într-un prelung, apatic, van murmur a se stinge.
În aşteptare-mi, cată, fugarnică Syringe,
Nai veşted, ca în floare, din nou, să dai pe lac!
Despre zeiţe, mândru de larma-mi, n-o să tac;
Şi făr' de cingătoare, -n icoane prea-fidele,
Lăsa-voi umbra, încă, a multora din ele:
Din struguri, când, aşijderi, tot soarele l-am scurs
Şi ca să-i dau părerii de rău un mai bun curs,
Râzând, ridic ciorchinii goliţi la dunga verii
Şi, lacom de beţie, până-n târziul serii,
Suflând în piei strălimpezi, privesc prin ele, -n piez.
O, nimfe, să mai umplem vagi AMINTIRI, de miez.
"Din trestii, dând în lături prea multele lor pleoape,
Ocheam spinări divine stingându-şi setea-n ape,
Cu strigăte grozave subt păduratic cer,
Cât păru, -n îmbăierea-ii, pierea, o, giuvaer,
În reci fiori şi sclipăt de nestemate-n rouă!
Purced; când, jos, (răpuse de boala de-a fi două)
Le văd cum, adormite-ntre galeşele lor
Cutezătoare braţe, se-nlănţuie cu dor;
Le-nhaţ, întrepătrunse cum sunt, şi, -n zbor, la rugii
Sleindu-şi, pe neplacul frivolelor refugii
De umbră, -ntreg parfumul în soarele-n declin,
Ca jocul să ne fie de spuza zilei plin."
Mi-eşti dragă, ah, mânie-a fecioarelor, savoare
Sălbatică a sacrei poveri ce, goală, -n soare,
Îi scapă gurii mele fierbinţi; zvâcneşte cum
Un fulger! carnea-n spaima ei tainică, acum:
Din pieptul prea-sfioasei la glezna celei rele,
De care o candoare se pierde, ude, ele,
De lacrimi şui sau aburi ce mai voios preling.
"Păcatu-mi e că, vesel viclene frici să-nving,
Am vrut să se dezbine ceea ce zeii, -n buna
Lor voie, guri şi plete, pofteau să fie una:
Că nu dau să-mi înăbuş un aprig râs născând
În tainiţa ferice a uneia (pe când
Abia de-o ţin de-un deget, pentru ca ea să-şi scalde,
Palori de fulg în roşul surorii ei mai calde,
Pe cealaltă, naivă şi fără eritem:)
Când, vai, din braţe-nvinse ca de un rău extrem,
Mi se şi smulg, ingrate de-a pururi şi de stâncă
La biet suspinu-mi care mă mai îmbată încă."
Atâta rău! Plăcere, cu altele voi bea,
Doar să-şi înnoade coama-n, cornută, fruntea mea:
Că, purpuriu de coaptă, alean al meu, ştii bine,
Nu-i rodie să nu crape în zumzet de albine;
Şi-ndrăgostitul sânge, de cine-l vrea, un roi
Hrăneşte, al dorinţei fără sfârşit, în noi.
La ora-n care aur scrumit e crîngu-n zare,
Serbarea se-nteţeşte în stinsele frunzare:
O, Etna! ale tale, ce vechea-ţi lavă laşi
S-o calce zâna Vineri, cea cu ingenui paşi,
Când, trist, un somn detună iar flama e-n eclipsă.
A mea-i regină! Certă, osânda?... Sau că, -n lipsă,
În suflet, de cuvinte şi cu un prea greu trup
Dospind în pacea lungii amiezi, şi ca să-mi rup
Din gânduri sacrilegiul: nu-mi mai rămâne mie
Decât să zac în setea nisipului. Şi fie
Ca viniferul astru să-l simt, pe gât, curgând!
Adio, cuplu! Umbră am să te văd, curând.
traducere de Şerban Foarţă
