Ofelia
I
Pe valul blând şi negru cu stele înspumate,
Trece fantoma Ofeliei, mai albă decât crinul,
Şi-n hainele ce-o poartă ca nişte vechi păcate
Ecouri, din pădure, parcă o gâdilă cu spinul.
Trece de veacuri însăşi Ofelia cea tristă,
Ca o fantomă albă plutind pe apa neagră,
Ce nebunie înseamnă sub val tot ce există
Şi vrea la suprafaţă să iasă şi să meargă?
Cu-aripile imense vântu-i sărută sânii,
Şi parcă ieri fecioara abia dădu în floare,
Şi azi durerea iată îşi răsădeşte spinii
Ce într-o clipă ajung pe fruntea visătoare.
Şi nuferii ciudaţi sunt gata ca s-o plângă,
Pe fluviul somnambul cu val sinucigaş,
Fantoma unei aripi parcă-a zburat pe lângă
Un cuib de stele Doamne în pumn de uriaş.
poezie clasică de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan
