MIOARA BĂLĂUȚĂ

· 

***

nu toate cuvintele sunt pietre

doar cele atinse vor cânta

și în cântecul lor luna tremură deja

singurătatea ei nu a ajuns

niciodată aproape de locul acela

dureros și intim

unde îndoit și împăturit poți vedea

în sfârșit cerul din inima întunericului

scriu și mă înfricoșez în scrisul meu

scriu și aceste cuvinte vă vor încerca dragostea

adevărul despre ea nu-l știe nimeni

doar ierburile care cresc nesigure

cunosc parfumul vocea

care se apropie să vă legene

cum se leagănă câteodată flăcările

deasupra locului în care e îngropată

o comoară

- fiilor mei -

DESPRE POEZIE

greier

Greierul: ce poem infracţional!

definiţie aforistică de Costel Zăgan, Inventeme (iunie 2008)

MIRON RADU PARASCHIVESCU

MIRON RADU PARASCHIVESCU

(2 octombrie 1911 - 17 februarie 1971)

BLESTEM DE DRAGOSTE

Când ţi-o fi lumea mai dragă,

să-ţi pice dreapta beteagă

şi s-ajungi, la cap de pod,

cerşetor, slut şi nărod.

Din puterea ta a plină,

suptă de vreo curviştină,

să rămâi sfrijit ca paiul,

urle-ţi versul ca buhaiul,

limba să ţi se-mpletească,

să vorbeşti pe păsărească,

să te topeşti de-a-n picioare,

galbin, ca o lumânare!

Să nu fie boală rea,

care-n tine să nu dea!

Ardite-ar focul, mangalul,

să fii scopit ca muscalul!

Cânte-ţi popa din Scriptură,

să-ţi văz dafinul pe gură!

Crai parşiv, din ţigănie,

că m-ai omorât de vie,

când m-ai luat din casă fată,

crudă şi nevinovată,

şi m-ai spintecat în două

sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,

m-ai lăsat să zac borţoasă

şi te-ai dus, duce-te-ar apa,

unde şi-a dus mutul iapa!

Dar de-o fi şi-o fi să vii,

iar în braţe să mă ţîi,

să-mi săruţi ţâţa şi gura

şi să-mi stingi din sân arsura,

Vedea-te-aş tot cum te ştiu:

’nalt, bălan şi cilibiu,

cu ochi arzători ca focul;

Aduce-mi-te-ar ghiocul!

RADU CÂRNECI

(14 februarie 1928 - 8 decembrie 2017)

CA PASĂREA VOI CÂNTA, CA IARBA VOI CREȘTE

Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi creşte,

mă voi risipi ca ploile, ca soarele voi lumina,

asemenea pământului, roditor, voi fi,

ca un descântec mă voi subţia. Apoi mireasmă...

Tu culege doar ceea ce nu se vede:

paşii de duh – esenţe pentru alţii.

Drumul lor luminându-l. Deschide-te către

zarea de unde s-aude acest murmur.

Ca iarba voi creşte. Paşilor tăi mă aştern:

mângâie-mi spicele, soarbe-mi aroma jilavă

şi înaintea tuturor respiră-mă. Precum pasărea

voi cânta.

Tu culege numai ceea ce nu se vede.

Menirea noastră: esenţe să fim pentru suflete.

Iată marele timp înspre frunte. Deschide-te,

precum soarelui, iarba veşnică. Pasărea cântă...

GRIGORE VIERU

GRIGORE VIERU

(14 februarie 1935 - 18 ianuarie 2009)

CÎT DE FRUMOASĂ EȘTI

Nu sunt al tău. Al nimănuia nu-s.

Cocorii mei de mult de tot s-au dus.

Eu priveghez străvechiul cer senin

Ce-așteaptă nori - el știe că ei vin.

Așa-i că nu-s de nici o folosință?

Ah! ce-am iubit. Cu cîtă suferință!

Un diavol mai mă-mpinge spre prăpăstii -

Tot n-am scăpat de marginea năpăstii?

Frumoasă ca-n cîntari la Solomon

Ori la vr-un David, roabă chiar de suferi,

Esti, scumpo, trandafir, din Ierichon,

Un fir de lotus ești pe-un lac de nuferi.

Iubește-mă. Ori nici nu mă iubi.

Zic și eu doar: "To be or not to be!"

Dar lîngă tine vorba n-are rost,

Aș vrea să fiu ori nici să nu fi fost.

DUMITRU NECȘANU

PREDOSLOVIE

un pumn de țărână va limpezi cuvântul

- ai oase de risipit ai lumină de văzut ai

un surâs cu care vei îmbrățișa 

larma unui april rătăcitor

vei dobândi atingerea prin văz cât

să-ntinzi mâna se va face

de aproape cerul ce ai de spus

misterul unui viscol

de carne va începe oprind

seara la marginea pleoapei vei afla

că purtându-ți soarta ca pe o perche de aripi

poți să te înalți în sufletul tău

ca într-o catedrală

Dumitru Necșanu, OMPHALOS, 2007

ION LUCA CARAGIALE

ION LUCA CARAGIALE.

(1/13 februarie 1852 – 9 iunie 1912)

Contimporanilor mei

(Ion Luca Caragiale)

Fără de graiuri gure şi ochi far' de priviri,

Far' de mişcare forme, şi încă, vai! ce este

Mai sec în asta lume şi mai nemernic, teste

Făr' de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!

Aşa ne pomenirăm, deodătă, fără veste,

Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.

Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste

Pocitul vis al unei smintite-nchipuiri

în vreme de-njosire, în tină şi din tină,

Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;

Zadarnic ne născurăm şi făr' să trebuim!

Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:

Pecum ne fuse vremea meschină s-umilită,

Meschini şi mediocri să fim şi să murim!