joi, 27 februarie 2020
ADRIAN PĂUNESCU: CÂND MOR POEȚII
Probabil, zgomotele din cetate
Nu mai suportă muzica deloc
Și trebuie muțenie complice,
Pianele să le zvârlim în foc.
E-o eră nouă, nu mai e nevoie
Nici de artiști și nici de creatori,
Doar zgomotul e bine să se-audă
În locul lor de tot mai multe ori.
Și vuietul stelar e prea puternic,
Va trebui, cumva, să-l dăm încet,
Chiar de aceea-i frig în atenee
Și moare, zi de zi, câte-un poet.
Să punem filtre pe violoncele,
Să introducem vată în pian
Și să antifonăm, urgent, trompeta
Și orice instrument contemporan,
Dar, mai ales, poeții sunt de vină,
Ei trebuie asasinați urgent,
Spre a fixa muțenia-n cetate,
Să vină zgomot de pe continent.
Ce muzică? Doar zgomotul contează,
La modă, azi, sunt cărțile de joc,
Îți moare sufletul, pierdută țară,
Curând poeți nu vor mai fi deloc.
Dar peste toată larma trivială,
Va fi o răzbunare, vreți-nu vreți,
Când, în muțenia de mâna-a doua,
Veți auzi, în zori, cum pică roua
Și iarba crește din poeți.
ADRIAN PĂUNESC, DEROMÂNIZAREA ROMÂNIEI, 1998
miercuri, 19 februarie 2020
MARIN SORESCU
Marin Sorescu
(29 februarie 1936 – 8 decembrie 1996)
PERSEVERENŢĂ
(Poezie afişată în această perioadă în vagoanele metroului londonez, în cadrul progra-mului „Poeme în subteran” – tradusă în engleză de Dennis Joseph Enright)
Voi privi la iarbă
Până voi obţine titlul
De doctor în iarbă.
Voi privi la nori
Până voi ajunge Laureat
Al norilor.
Voi trece pe lângă fum
Până când fumul, de ruşine,
Va deveni iar flacăra
De la început.
Voi trece pe lângă toate lucrurile
Până când ele
Vor ajunge să mă cunoască.
Se citeşte Cioran în tren, pe toate liniile
(Chiar şi pe cele moarte)
În depouri şi în triaj.
Disperaţii îşi administrează
Culmi ale disperării, în România.
E o voluptate nemaipomenită să te laşi
Contaminat cu eşec, neant –
Silogismele amărăciunii dau leşinuri de plăcere,
Spectrul ruinei apare ca un fel de Eden,
Mult mai plauzibil.
Nimicul în fuziune continuă tulbură minţile.
Nu v-am spus eu, domnule Cioran,
C-o să ajungeţi filozoful preferat al sfârşitului de mileniu,
Al sfârşitului lumii?
Omul – m-am convins – e doar sosia de serviciu
Făcând, la Paris, oficiul de primire,
Îndatoritor cu admiratorii şi plin de bună credinţă,
În timp ce filozoful meditează pe undeva prin Tibet,
Lângă cea mai aridă crăpătură din podiş,
Numărând particolele aerului rarefiat
Şi mulgând un yak
Cioran – omul care merge întotdeauna în sensul
Neajungerii
A poposit în România.
Cu textul lui care cântă,
Cu Biblia lui numai apocalips,
Unde cuvintele, subliniate, ţin loc de rimă,
El – numai conştiinţă a suferinţei, numai cădere –
Bine aţi venit acasă, domnule Cioran –
Ne-aţi luat pe nepregătite,
Iertaţi deranjul.
E numai haos, nimicnicie,
Amărăciune – fără silogism – rătăcire, beznă...
Aţi ajuns la timp,
Pentru a o lua de la început
Cu disperarea.
O ARIPĂ ŞI-UN PICIOR
Despre cum era să zbor
(Versuri pentru mine, când voi fi iar copil)
Într-o noapte, într-o clipă,
Îmi dă unul o aripă.
Nu l-am desluşit la faţă,
A pândit când era ceaţă.
Zice : „’Nfige-o subsuoară,
Du-te dracului şi zboară”.
Eşti nebun, cum o să zbor,
C-o aripă şi-un picior ?
Dă-mi-o şi pe-a doua, frate,
Nu mi-o pitula la spate.
A plecat să mi-o aducă
Şi-l aştept ici pe ulucă.
AM ZĂRIT LUMINĂ
Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
SHAKESPEARE
Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii
şi prăpăstiile sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,
Lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.
Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.
ADAM
Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei
Preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut
Această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
„Asta e viaţa!" a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur,
Smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, 1-a sictirit dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism
AM LEGAT...
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Și le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Și le-am spus să mă găsească..
Și păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristețea la ochi
Cu un zâmbet,
Și tristețea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopțile mele
Și i-am spus să mă găsească.
Ești acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Și toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.
LA LECŢIE
De câte ori sunt scos la lecție
Răspund anapoda
La toate întrebările.
- Cum stai cu istoria?
Mă întreabă profesorul.
- Prost, foarte prost,
Abia am încheiat o pace trainică
Cu turcii.
- Care e legea gravitației?
- Oriunde ne-am afla,
Pe apă sau pe uscat,
Pe jos sau în aer,
Toate lucrurile trebuie să ne cadă
În cap.
- Pe ce treaptă de civilizație
Ne aflăm?
- În epoca pietrei neșlefuite,
Întrucât singura piatră șlefuită
Care se găsise,
Inima,
A fost pierdută.
- Știi să faci harta marilor noastre speranțe?
- Da, din baloane colorate.
La fiecare vânt puternic
Mai zboară câte un balon.
Din toate astea se vede clar
C-o să rămân repetent,
Și pe bună dreptate.
BOALA
Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea fiinţei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi-am fost frumos...
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.
SIMETRIE
Mergeam așa,
Când deodată în fața mea,
S-au desfăcut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Și altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am țuguiat buzele,
Am tușit,
Și-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Și după aceea în fața mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămadă cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!
Târâș, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Și deodată în fața mea
S-au deschis larg două drumuri.
„V-arăt eu vouă !” - mi-am zis -
Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmășie.
Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era
Adevăratul, marele drum, cică.
Și la prima răscruce
M-am dăruit cu toata ființa
Celui din dreapta. Tot așa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârșite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,
C-am ținut-o tot într-o greșeala...
Și iată în fața mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.
ŞAH
Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinație strălucită
Și-i câștig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Și mă amenință cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în față o carte
Și-l silesc să se retragă.
Îi mai câștig câteva piese,
Dar uite, jumătate din viața mea
E scoasă pe margine.
- O să-ți dau șah și pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soția, copiii,
Soarele, luna și ceilalți chibiți
Tremură pentru orice mișcare a mea.
Eu îmi aprind o țigară
Și continui partida.
O SĂ PLOUĂ
O să plouă
Își zice Dumnezeu, căscând,
Și privind la cerul fără pic de nor,
Mă cam încearcă reumatismul
De vreo patruzeci de zile și patruzeci de nopți.
Ehe, se strică vremea!
Noe, mă Noe,
Ia vino până la gard să-ți spun o vorbă.
PEISAJ
Au început să mişune, poznaşe,
Pentru şoferi grăbiţi, mineri sau clerici,
Indicatoare noi, în vechi oraşe:
«Atenţie sporită! Trec biserici!»
Cu lanţ încinse, trase c-o tânjală,
Alunecă, melci paşnici, pe butuci
Şi sfinţii nevrozaţi, pe tencuială,
Îşi fac cu limba nevăzute cruci.
În faţa lor, se cască o distanţă
Imensă, presărată cu nevoi,
Când secole-am trăit în transhumanţă
Acum plimbăm biserici: n-avem oi!
Şi ca un miel, care-a rămas de turmă,
Clopotniţa dispare fără urmă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)