UN FEL DE BĂTRÂNEȚE
când mă privesc
în oglinda din baie
mă văd cum
îmi pieptăn amintirile
aburii mi-au acoperit chipul
să nu vă temeți eu
am rămas și sunt același
T.D., DUMNEZEU TĂCUT CA O LACRIMĂ, 2020
UN FEL DE BĂTRÂNEȚE
când mă privesc
în oglinda din baie
mă văd cum
îmi pieptăn amintirile
aburii mi-au acoperit chipul
să nu vă temeți eu
am rămas și sunt același
T.D., DUMNEZEU TĂCUT CA O LACRIMĂ, 2020
2
e septembrie în fața blocurilor
întunecate pe scările umede
puști înfrigurați își trag glugile pe ochi
sunt săraci însă au atâta putere
și încă n-o știu. când o să-și dea seama
o să fie atât de târziu. umbli ani
de zile cu așa o armă la tine
tinerețea ta, dar suferi ca un câine
și aștepți ca un prost viitorul. când trec
pe lângă ei și văd atât de dezarmați
fantasmez că dacă m-aș putea întoarce
aș fi rapace. aș lua tot ce-mi place.
dar știu că n-aș face decât să stau pe scări
umede de bloc cu gluga trasă pe ochi
ȚEPEȘ
Un fel de uragan stârnise el,
în viață să rămână cu dreptate
doar temeliile adevărate,
adâncurilor strămoșești fidel.
Întreagă vlaga țării dezmembrate,
când timpul nu se mai răbda altfel,
cu mâna ferecată în oțel
o-ntoarse aprig spre eternitate.
Umbrit de propriul morții lui chenar,
se-nvrednicise-n piscul faptei mari,
uimita lume gândul să-i priceapă.
Și-ades, în amintire, temerar,
se iscălea cu câteun câmp de pari,
ciopliți să tragă veacul vechi în țeapă.
GRIGORE HAGIU, SONETE, 1978
CADRIL
am citit o piatră până s-a făcut nisip
ochiul tău l-am fărâmițat cu privirea
n-a mai rămas nimic întreg
totul e împărțit în cuvinte
hai să ne îndepărtăm de acest moloz
în care picioarele ne sunt înfipte până la genunchi
ia-o tu puțin înainte
eu în urmă voi încerca să uit pentru amândoi
totul...
ADRIAN ALUI GHEORGHE, POEME ÎN ALB-NEGRU, 1987
SE-NDOLIAZĂ FLORILE
Se-ndoliază florile de toamnă,
Și râul face zgomot ca un bâlci,
Copiii iar se-mbolnăvesc de gâlci
Și eu străbat cu tine munții, doamnă.
Pe turnuri se aud și cucuvăi,
Și clopote se-agită-n Transilvanii,
Tu vino să-ți arăt contemporanii
Ei ce ne sunt doctori și călăi.
Miroase iarba ca o lumânare,
Care mai are doar puțin fitil.
Ca semn, un pic urât, un pic abil,
Că este vorba despre fiecare,
Am să aleg cea mai bătrână floare
Și am s-o internez într-un azil.
Adrian Păunescu, Pământul deocamdată, 1977
poetul de hârtie