Cu toate corzile
Întreaga mea fiinţă-i vinovată
şi-n grai mă înveşmânt în grea ruşine,
căci chiar din trupul tău cuvântul vine
şi îşi sporeşte tainele. Odată,
puneam trufaşa strajă gurii mele
la cina cea de taină în cuvinte.
Acum, colina lor de oseminte
o urcă maica grâul să ţi-l spele
şi să-l aprindă-n candele virgine.
I-e dor de blânda spicului dogoare
şi în blândeţea focului cel mare
copacul de odihnă vede-n tine.
Mă uit şi plâng cum tălpile ei goale
cenuşa obosită o mai ară,
să-nveţi ce miere e-n pâinea-amară
de multă apăsare-n văi natale.
Smerită suflă în feştile grele
lucind în nopţi prin spicele genunii
înaltul rod ce-l pârguiau străbunii
cu rugăciuni de geniu către stele.
În urma lor leg snopii în prigoană
păstrând în vis distanţa-nfricoşată
şi-n bobul cel din urmă se arată
mormântul meu în patria-nirvană.
Adăugat de Costel Zăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu