HORIA ZILIERU

 

Cu toate corzile

Întreaga mea fiinţă-i vinovată

şi-n grai mă înveşmânt în grea ruşine,

căci chiar din trupul tău cuvântul vine

şi îşi sporeşte tainele. Odată,

puneam trufaşa strajă gurii mele

la cina cea de taină în cuvinte.

Acum, colina lor de oseminte

o urcă maica grâul să ţi-l spele

şi să-l aprindă-n candele virgine.

I-e dor de blânda spicului dogoare

şi în blândeţea focului cel mare

copacul de odihnă vede-n tine.

Mă uit şi plâng cum tălpile ei goale

cenuşa obosită o mai ară,

să-nveţi ce miere e-n pâinea-amară

de multă apăsare-n văi natale.

Smerită suflă în feştile grele

lucind în nopţi prin spicele genunii

înaltul rod ce-l pârguiau străbunii

cu rugăciuni de geniu către stele.

În urma lor leg snopii în prigoană

păstrând în vis distanţa-nfricoşată

şi-n bobul cel din urmă se arată

mormântul meu în patria-nirvană.

poezie de Horia Zilieru din Fiul lui Eros şi alte poezii (1978)

Adăugat de Costel Zăgan

ARTHUR RIMBAUD, OFELIA I, traducere de Costel Zăgan

 

Ofelia

I
Pe valul blând şi negru cu stele înspumate,
Trece fantoma Ofeliei, mai albă decât crinul,
Şi-n hainele ce-o poartă ca nişte vechi păcate
Ecouri, din pădure, parcă o gâdilă cu spinul.

Trece de veacuri însăşi Ofelia cea tristă,
Ca o fantomă albă plutind pe apa neagră,
Ce nebunie înseamnă sub val tot ce există
Şi vrea la suprafaţă să iasă şi să meargă?

Cu-aripile imense vântu-i sărută sânii,
Şi parcă ieri fecioara abia dădu în floare,
Şi azi durerea iată îşi răsădeşte spinii
Ce într-o clipă ajung pe fruntea visătoare.

Şi nuferii ciudaţi sunt gata ca s-o plângă,
Pe fluviul somnambul cu val sinucigaş,
Fantoma unei aripi parcă-a zburat pe lângă
Un cuib de stele Doamne în pumn de uriaş.

poezie clasică de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan

JORGE LUIS BORGES ÎN ȘAPTE ZILE

 TRANDAFIRUL

Trandafirul,

nepieritorul trandafir pe care nu-l cânt,

greu de miresme,

trandafirul din grădina neagră în puterea nopții,

cel din orice grădină și orice înserare,

trandafirul ce renaște din ușoara

cenușă prin arta alchimiei,

trandafirul persanilor și al lui Ariosto,

cel întotdeauna singur,

întotdeauna trandafirul trandafirilor,

tânăra floare platonică,

arzătorul și orbul trandafir pe care nu-l cânt,

trandafirul de neatins.

REMUȘCARE PENTRU ORICE MOARTE

Desprins de memorie și de speranță,

nelimitat, abstract, aproape viitor,

mortul nu e un mort: este moartea.

Precum Dumnezeul misticilor,

căruia trebuie să i se refuze toate predicatele,

mortul pretutindeni străin

nu este decât pierzania și absența lumii.

Îi răpim totul,

nu-i lăsăm nicio culoare, nicio silabă:

aici e curtea pe care ochii lui n-o mai văd,

acolo e trotuarul unde speranța lui a stat la pândă.

Până și ce gândim ar putea dândi și el;

ne-am împărțit ca hoții

averea nopților și zilelor.

SIMPLITATE

                                                                      Pentru Haydee Lange 

Se deschide poarta dinspre grădină

cu docilitatea paginii

pe care-o dăruire statornică o cerecetează,

iar înăuntru privirile

nu mai simt nevoia să se ațintească pe obiectele

ce s-au întipărit adânc în amintire.

Cunosc obiceiurile și sufletele

și graiul de aluzii

pe care oamenii ce-și duc viața împreună îl urzesc.

Nu am nevoie să vorbesc

și să mă-mpăunez cu hrisoave ticluite:

mă cunosc prea bine cei ce mă-nconjoară,

îmi știu neliniștile și slăbiciunea.

Asta înseamnă să dobândești darul cel mai de preț

pe care, poate, ni-l va da Cel de Sus:

nu laude deșarte, nici lauri de victorii,

ci pur și simplu îngăduița

de-a face parte din Realitatea necontestată,

asemenea pietrelor și copacilor. 

JORGE LUIS BORGES, FERVOAREA BUENOS AIRES-LUI, 1923